Recunoștința

    În lumea spirituală se vorbește foarte mult despre recunoștință. Aceasta este nelipsită din recomandările multor autori, formatori, preoți, psihoterapeuți, terapeuți și maeștri spirituali. Se oferă soluții practice, exerciții, sunt descrise metode, dar nu se acordă prea multă atenție motivației. Orice acțiune are la origine o motivație. De cele mai multe ori se spune doar că este bine să manifestăm recunoștință dar, nu prea se explică de ce. Astfel, majoritatea oamenilor uită, pur și simplu, să practice recunoștința din două motive: în primul rând, pentru că nu survine natural și firesc, ci este oarecum forțată și, în al doilea rând, pentru că nu este clară motivația.
      Recomandarea unei practici este, în esență, un îndemn la acțiune. Dar orice acțiune are 2 faze premergătoare:

1. Motivația (factorul declanșator, cauza)
2. Alegerea metodei (vizează obținerea unui anumit efect).

     Dacă oferta de metode este destul de generoasă, cum rămâne cu motivația? Să vedem mai întâi ce este recunoștința.
      Am putea spune că recunoștința este un sentiment generat de o acțiune exterioară cu efect benefic, direct sau indirect, asupra propriei persoane. Acest bine generează un sentiment de mulțumire, poate chiar fericire. Dar fiecare conștiință individuală este o sursă ce emite permanent tipare informaționale și energetice care atrage către sine, prin rezonanță, lucruri similare. Prin urmare, dacă trăiești în bucurie, fericire, atunci vei fi plin de energie, vei avea o sănătate bună, poftă de viață etc.
      În concluzie, trăirea interioară a recunoștinței îți aduce nenumărate beneficii pentru sănătatea fizică și psihică, iar manifestarea sa exterioară îți consolidează relațiile cu ceilalți.
   Dacă am lămurit deja prima fază a acțiunii, motivația, analiza metodelor poate scoate în evidență lucruri interesante. Metode diferite au eficiență diferită.
       Am putea spune că practica recunoștinței are 3 niveluri:

1 – Condiționarea ocazională